Spun unii că era „ministrul apărării”. Legătura e simplă, a jucat la Steaua și a jucat în apărare. Nu degeaba i s-o fi zis așa, chiar dacă nu a prins cea mai fericită perioadă a Stelei. A luat 3 Cupe fără să devină vreodată campion. Avea s-o facă la Craiova.
La ce-a ajuns în ziua de azi noțiunea de ministru, aproape că e o jignire. Pentru mine nu a fost ministru. Momentul în care l-am prins jucând (cam după `80 – `81) și felul în care o făcea m-au convins că meseria lui era una singură: cea de libero.
Adică acel fundaș central care trebuia să vadă tot terenul, să anticipeze atât surpriza pregătită de adversar cât și eventuala boacănă a vreunui coechipier. Pe vremea când portarul avea mai puține replici în spectacol, libero-ul era șeful. El striga, el coordona, el rezolva. Era ultima tranșee înaintea portarului. Era penultima variantă de salvare. Mi-l amintesc cu alergătura aia a lui apăsată, cu picioarele puse cât mai lateral în pământ pentru un echilibru solid în dueluri, cu privirea de cele mai multe ori sus. Cum acoperea zonele vulnerabile, cum închidea careul, cum ieșea cu mingea la picior în căutarea colegului mai bine plasat.
Mi-l amintesc cu pletele la modă în acele timpuri, cu părul venind buclat peste urechi ca niște căști în care răsuna nonstop ”Muicăăă…”. Și el, și Beldeanu, și Lung, și Cârțu, parcă. Balaci era din alt aluat, avea părul mai ondulat, zulufii lui nu erau căști, erau ca niște mici aripi care-l ajutau în driblinguri sfidătoare la adresa gravitației.
Mi-l amintesc cu Fiorentina, cu Bordeaux, cu Kaiserslautern, cu Benfica doar acasă. Căpitan al Craiovei Maxima. Și căpitan al naționalei. Cu Italia pe ”23”, cu Suedia pe Rasunda și a lui pasă pentru golul lui Cami, cu Cehoslovacia la Bratislava, cu Anglia pe Wembley. Fără el, tot pe ”23”, cu Irlanda de Nord, poate că a contat și asta în ratarea lui Mexico ‘86.
Mi-l amintesc spre retragere, când mintea mea de copil începea să înțeleagă că nimic nu e etern, cum și-a desemnat într-un interviu succesorul. Nu numai că a fost confirmat de realitate, dar succesorul l-a și depășit: Belodedici.
Mi-l amintesc acum vreo 12 ani, într-un live din studioul Digi de la Brașov. În preajma zilei lui de naștere. Serios, foarte serios. Cu vorba cumpătată, fără acute, le folosise pe toate strigând pe teren la ai lui.
„A fost un om serios. Poate prea serios pentru ţara asta, unde nu merge decât cu vrăjeală și caterincă” – zice Marin Barbu, zis „Magiun”, maestru în caterincă, în 2020, pentru Gazetă. Pentru el așa a mers. Cu seriozitate. Cu ea a ajuns unde a ajuns. În inimile multora dintre cei care l-am văzut jucând. Ce privilegiu pentru marii fotbaliști! Să poți atinge atâtea suflete cu bagheta magică a emoției!
Se spune în anumite credințe că cineva moare abia atunci când nimeni nu-și mai amintește de el. Costică Ștefănescu nu mai e de aproape zece ani. Pe 26 martie ar fi împlinit 72 de ani.
Dar mi-l amintesc așa de bine de acum 40, câți s-au făcut de la returul cu Kaiserslautern, câți se vor face curând de la dubla cu Benfica. Mi-l amintesc ca să nu moară nici el și nici eu, cel de atunci.
Acum câteva zile, prea bunul Domn Imi se așază cu greu pe un scaun din sala de la Oradea. Și-a adunat rămășițele de viață pentru a fi părtaș la un meci de baschet. Cine știe, o fi vrut să-și trăiască a 86-a aniversare împreună cu lumea, împreună cu sportul. Are ceva aristocratic în el, impune prin civilizație, decență, bunătate, te stingherește un pic faptul că vine dintr-o lume din ce în ce mai străină ție. Până și bastonul care-l sprijină la deplasare e ținut ca un sceptru de suveranul Imi.
Se uită în jur, se bucură de cei de alături, de lumea din sală, de aplauze. Încerc să apreciez momentul, să mă bucur și eu de el. Să mă agăț cumva de sărbătoarea de a fi, cumva, împreună.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER